Introducere in Holocaust

     Holocaustul reprezintă un eveniment unic în istoria umanităţii, care a subminat valorile şi credinţele fundamentale ale civilizaţiei noastre şi a ridicat noi întrebări la adresa societăţii. A fost mult timp un subiect tabu, despre care nu s-a discutat în mod deschis, dar asupra căruia în ultimii ani tot mai mulţi istorici şi cercetători şi-au îndreptat atenţia.

    Exterminarea fizică, la scară şi cu ajutorul mijloacelor industriale, a evreilor europeni,gândită de către nazişti în termenii genocidului total, rămâne de departe cel mai important aspect al Holocaustului. 

Holocaustul inseamna suma tuturor acţiunilor anti-evreieşti coordonate şi implementate de către regimul nazist din Germania şi de către aliaţii săi europeni între anii 1933-1945: privarea evreilor de drepturile lor civile şi economice, segregarea şi înfometarea,deportarea şi ghetoizarea etc. Cu alte cuvinte,umilinţe nesfârşite, suferinţe fizice şi psihice, pierderea speranţei, nu în ultimul rând, distrugerea unor comunităţi, a unei culturi, a unei limbi, a tot ceea ce crează împreună memoria colectiva a unui popor.

Ghetourile

După invadarea Poloniei, naziştii au înfiintat ghetouri între anii 1941 şi 1942 în care erau obligati să trăiască evreii si unii romi, până când erau în cele din urmă trimisi în lagărele de exterminare sau ucişi. Ghetoul Varşovia era cel mai mare, cu aproximativ 380.000 de oameni, iar ghetoul din Łódź era al doilea, cu 160.000 de evrei. Acestea erau, în fapt, închisori extrem de aglomerate, descrise de Michael Berenbaum ca  “instrumente de ucidere lentă, pasivă”.         Fiecare ghetou era condus de un Judenrat (consiliu evreiesc) format din lideri ai comunităţii evreieşti, numiţi de germani, responsabili pentru funcţionarea de zi cu zi a ghetoului, inclusiv furnizarea de hrană, apă, căldură, medicamente şi adăpost.

Deportările

Transportarea victimelor către lagăre se făcea în general cu trenul, poliţia trebuind să plătească Transpoturilor Ferate Germane câte un bilet de pasager pentru fiecare deportat. Când într-un tren se încărcau 1.000 de persoane, era permisă achitarea unei taxe de grup la jumătatea tarifului normal. Trenurile, alcătuite din vagoane de marfă, se deplasau încet cu un orar special către destinaţia lor. Adesea cei bolnavi

şi bătrâni mureau pe drum.      De oriunde era posibil se adunau bunurile deportaţilor.

În Germania, conturile din bănci şi apartamentele acestora erau

confiscate, iar din Franţa, Belgia şi Olanda era adusă mobilă

pentru a fi distribuită persoanelor care fuseseră afectate de

bombardamente.

    Deşi guvernul român s-a făcut vinovat de câteva

masacre ale evreilor în U.R.S.S., România a refuzat de

asemenea predarea evreilor către germani. Mii de evrei din

Danemarca s-au salvat de la moarte prin fugă cu ajutorul unor

bărci mici în Suedia, ţară neutră.

Lagărele de muncă şi de concentrare

După 1939, lagărele au devenit din ce în ce mai mult  locuri unde  evrei şi prizonieri de război erau  aduşi fie ucişi, fie forţaţi să trăiască o  viaţă de sclav.

Exterminarea prin muncă, un mijloc prin care detinuţii lagărelor erau munciţi până mureau, sau adesea munciţi până nu mai puteau să îndeplinească anumite munci,şi apoi selectaţi pentru exterminare, a fost de asemenea o altă politică

de exterminare sistematică.

     La încarcerare, unele lagăre îşi tatuau prizonierii cu un

număr de identificare, care era şi pe cartela de alimente şi

chiar folosit la apelurile zilnice. Ziua unui evreu începea

mereu la ora cinci, după apelul de dimineaţă. Erau nevoiţi să

meargă chiar şi doi kilometri până la locul de muncă. În

lagărele din centrul Germaniei deţinuţii erau forţaţi să lucreze

la calea ferată sau chiar în mine.

Lagărele de exterminare

Lagărele de exterminare au fost un tip de complexe construite de Germania nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cu scopul uciderii sistematice a milioane de oameni în ceea ce a devenit cunoscut sub numele

de Holocaust.

În anul 1942, în plus faţă de Auschwitz (Polonia), au fost desemnate alte cinci lagăre ca lagăre de exterminare

pentru aplicarea „soluţiei finale”.

        Deportaţii erau transportaţi cu „trenurile morţii” spre lagăre, 

care funcţionau „eficient”. Noii sosiţi coborau din tren şi în

 aceeaşi zi sau noapte cadavrele lor erau arse, iar veşmintele lor

erau sortate, împachetate şi depozitate pentru a fi expediate în Germania.

         Rudolf Vrba, care a lucrat în lagărul de la Auschwitz,

spunea: „Era un loc numit «rampa» unde veneau trenurile cu evrei.

Veneau şi ziua şi noaptea, şi uneori unul pe zi, alteori cinci pe zi…

Constant, oameni din inima Europei dispăreau, şi ajungeau cu toţii

în acelaşi loc, fără să ştie ce se întâmplase cu transportul anterior”.

Camerele de gazare

Camerele de gazare erau instalaţii de exterminare special amenajate de nazişti în care evreii deportaţi erau ucişi în masă prin asfixiere, cu ajutorul unui gaz. Până la perfecţionarea metodei de ucidere cu pastilele de Zyclon-B, s-a experimentat monoxidul de carbon la butelie şi acidul cianhidric IST. Camerele de gazare, au reprezentat, după experimentarea eutanasiei psihiatrice, cel mai cumplit procedeu al exterminării masive a evreilor europeni de către

nazişti.

În lagărele de exterminare cu camere de gazare, toţi prizonierii soseau cu trenul şi erau duşi direct de pe peron la o zonă de recepţie unde le erau luate toate hainele şi obiectele personale. Erau apoi conduşi în camerele de gazare. De obicei li se spunea că acestea erau duşuri sau camere de

despăduchere, iar pe uşile lor scria „baie” şi „saună”.

Odată ce camerele de gazare erau pline, uşile se închideau  ermetic şi se aruncau tuburi de Zyklon-B prin găurile din zidurile  laterale, tuburi ce emanau un gaz toxic.

Experimentele medicale

     Cercetările doctorului Mengele la Auschwitz ne dau

indicii exacte despre modul în care funcţiona sistemul.

    Copiilor le dădea dulciuri şi jucării şi îi ducea personal la
camera de gazare. Ei i se adresau cu „nenea Mengele” („Onkel

Mengele”). Vera Alexander a fost o deţinută evreică la

Aushwitz: „Îmi amintesc în mod deosebit o pereche de gemeni:

Guido şi Ina, care aveau cam patru ani. Într-o zi, Mengele i-a luat.

Când s-au întors, erau într-o stare groaznică: fuseseră cusuţi unul

de altul, spate în spate, ca nişte gemeni siamez. Rănile le erau

infectate şi ţipau zi şi noapte. Apoi părinţii lor au reuşit să facă rost

de morfină şi şi-au omorât copiii ca să le curme suferinţa.”