Evreii din România şi Holocaustul

Articole editoriale din presa românească la sfârşitul lui octombrie 1941 au anunţat românilor că „problema evreiască a intrat în faza  soluţiei finale şi că nici un om din lume şi nici o minune nu pot împiedica soluţionarea ei”. Guvernul a anunţat că „România s-a înscris printre naţiunile care sunt hotărâte să colaboreze efectiv pentru rezolvarea definitivă a problemei evreieşti, nu numai locale, dar şi europene”. Într-o scrisoare trimisă unui intelectual care a elogiat politica antisemită, Ion Antonescu s-a obligat să elimine cu totul pe evrei din România. „Nimeni şi nimic nu mă va împiedica, atâta timp cât voi trăi, de a împlini opera de purificare” – afirma acesta.         „Ordinele speciale” erau considerate „secret de stat” şi transmise verbal sau ca documente cu regim secret, de fiecare dată când autorităţile militare sau civile evitau să-i execute pe evrei, fie de teama consecinţelor, fie că nu credeau în existenţa unor asemenea ordine.         „Curăţirea terenului” era numele de cod folosit de regimul Ion Antonescu pentru sintagma germană „soluţia finală”. Ordinul de „curăţire a terenului”, de exterminare a unei părţi a  evreilor din Basarabia şi Bucovina şi de deportare a restului, a fost dat de Ion Antonescu din proprie iniţiativă şi nu ca rezultat al presiunilor germane.          În urma acestor „ordine speciale” de „curăţire a terenului” teritoriul dintre Nistru şi Bug devenise un imens cimitir presărat cu zeci de mii de cadavre despuiate de haine şi lăsate să putrezească de-a lungul drumurilor. Apele Bugului, infestate cu cadavre, nu mai erau potabile. Indiferenţa faţă de sănătate periclita populaţia locală neevreiască, pe militarii români şi pe membrii minorităţii germane din zona Bugului. Bijuteriile, obiectele de valoare, dinţii de aur, inelele şi verighetele (retezate împreună cu degetul), banii jefuiţi, dispăreau în drum spre statul român.          În iunie 1942, Mihai Antonescu, în numele lui Ion Antonescu, a reacceptat, în cadrul convorbirilor secrete cu trimişii lui Himmler din Sicherheitspolizei, „soluţia finală” în România, adică deportarea tuturor evreilor români, cu foarte mici excepţii, în lagărul de exterminare Belzec din Polonia unde, conform planului german, urmau să fie gazaţi şi arşi într-un ritm de 2.000 pe zi. În afară de 17.000 de evrei, găsiţi „utili” economiei naţionale sau cu drepturi excepţionale, întreaga minoritate evreiască din România, care număra în mai 1942 (recensământul a fost organizat în acest scop) 292.149 suflete, urma să fie exterminată în decurs de circa 140 de zile.       La 13 octombrie 1942, acest plan a fost suspendat de către români în urma în elegerii faptului că interesele germane şi cele româneşti nu mai coincideau, că armata română urma să fie decimată la Stalingrad şi că în ciuda tuturor sacrificiilor materiale (alimente, petrol, materii prime)şi umane, Hitler nu intenţiona să înapoieze Transilvania de nord României.