Introducere in Holocaust

     Holocaustul reprezintă un eveniment unic în istoria umanităţii, care a subminat valorile şi credinţele fundamentale ale civilizaţiei noastre şi a ridicat noi întrebări la adresa societăţii. A fost mult timp un subiect tabu, despre care nu s-a discutat în mod deschis, dar asupra căruia în ultimii ani tot mai mulţi istorici şi cercetători şi-au îndreptat atenţia.

    Exterminarea fizică, la scară şi cu ajutorul mijloacelor industriale, a evreilor europeni,gândită de către nazişti în termenii genocidului total, rămâne de departe cel mai important aspect al Holocaustului. 

Holocaustul inseamna suma tuturor acţiunilor anti-evreieşti coordonate şi implementate de către regimul nazist din Germania şi de către aliaţii săi europeni între anii 1933-1945: privarea evreilor de drepturile lor civile şi economice, segregarea şi înfometarea,deportarea şi ghetoizarea etc. Cu alte cuvinte,umilinţe nesfârşite, suferinţe fizice şi psihice, pierderea speranţei, nu în ultimul rând, distrugerea unor comunităţi, a unei culturi, a unei limbi, a tot ceea ce crează împreună memoria colectiva a unui popor.

Ghetourile

După invadarea Poloniei, naziştii au înfiintat ghetouri între anii 1941 şi 1942 în care erau obligati să trăiască evreii si unii romi, până când erau în cele din urmă trimisi în lagărele de exterminare sau ucişi. Ghetoul Varşovia era cel mai mare, cu aproximativ 380.000 de oameni, iar ghetoul din Łódź era al doilea, cu 160.000 de evrei. Acestea erau, în fapt, închisori extrem de aglomerate, descrise de Michael Berenbaum ca  “instrumente de ucidere lentă, pasivă”.         Fiecare ghetou era condus de un Judenrat (consiliu evreiesc) format din lideri ai comunităţii evreieşti, numiţi de germani, responsabili pentru funcţionarea de zi cu zi a ghetoului, inclusiv furnizarea de hrană, apă, căldură, medicamente şi adăpost.

Deportările

Transportarea victimelor către lagăre se făcea în general cu trenul, poliţia trebuind să plătească Transpoturilor Ferate Germane câte un bilet de pasager pentru fiecare deportat. Când într-un tren se încărcau 1.000 de persoane, era permisă achitarea unei taxe de grup la jumătatea tarifului normal. Trenurile, alcătuite din vagoane de marfă, se deplasau încet cu un orar special către destinaţia lor. Adesea cei bolnavi

şi bătrâni mureau pe drum.      De oriunde era posibil se adunau bunurile deportaţilor.

În Germania, conturile din bănci şi apartamentele acestora erau

confiscate, iar din Franţa, Belgia şi Olanda era adusă mobilă

pentru a fi distribuită persoanelor care fuseseră afectate de

bombardamente.

    Deşi guvernul român s-a făcut vinovat de câteva

masacre ale evreilor în U.R.S.S., România a refuzat de

asemenea predarea evreilor către germani. Mii de evrei din

Danemarca s-au salvat de la moarte prin fugă cu ajutorul unor

bărci mici în Suedia, ţară neutră.

Lagărele de muncă şi de concentrare

După 1939, lagărele au devenit din ce în ce mai mult  locuri unde  evrei şi prizonieri de război erau  aduşi fie ucişi, fie forţaţi să trăiască o  viaţă de sclav.

Exterminarea prin muncă, un mijloc prin care detinuţii lagărelor erau munciţi până mureau, sau adesea munciţi până nu mai puteau să îndeplinească anumite munci,şi apoi selectaţi pentru exterminare, a fost de asemenea o altă politică

de exterminare sistematică.

     La încarcerare, unele lagăre îşi tatuau prizonierii cu un

număr de identificare, care era şi pe cartela de alimente şi

chiar folosit la apelurile zilnice. Ziua unui evreu începea

mereu la ora cinci, după apelul de dimineaţă. Erau nevoiţi să

meargă chiar şi doi kilometri până la locul de muncă. În

lagărele din centrul Germaniei deţinuţii erau forţaţi să lucreze

la calea ferată sau chiar în mine.

Lagărele de exterminare

Lagărele de exterminare au fost un tip de complexe construite de Germania nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cu scopul uciderii sistematice a milioane de oameni în ceea ce a devenit cunoscut sub numele

de Holocaust.

În anul 1942, în plus faţă de Auschwitz (Polonia), au fost desemnate alte cinci lagăre ca lagăre de exterminare

pentru aplicarea „soluţiei finale”.

        Deportaţii erau transportaţi cu „trenurile morţii” spre lagăre, 

care funcţionau „eficient”. Noii sosiţi coborau din tren şi în

 aceeaşi zi sau noapte cadavrele lor erau arse, iar veşmintele lor

erau sortate, împachetate şi depozitate pentru a fi expediate în Germania.

         Rudolf Vrba, care a lucrat în lagărul de la Auschwitz,

spunea: „Era un loc numit «rampa» unde veneau trenurile cu evrei.

Veneau şi ziua şi noaptea, şi uneori unul pe zi, alteori cinci pe zi…

Constant, oameni din inima Europei dispăreau, şi ajungeau cu toţii

în acelaşi loc, fără să ştie ce se întâmplase cu transportul anterior”.

Camerele de gazare

Camerele de gazare erau instalaţii de exterminare special amenajate de nazişti în care evreii deportaţi erau ucişi în masă prin asfixiere, cu ajutorul unui gaz. Până la perfecţionarea metodei de ucidere cu pastilele de Zyclon-B, s-a experimentat monoxidul de carbon la butelie şi acidul cianhidric IST. Camerele de gazare, au reprezentat, după experimentarea eutanasiei psihiatrice, cel mai cumplit procedeu al exterminării masive a evreilor europeni de către

nazişti.

În lagărele de exterminare cu camere de gazare, toţi prizonierii soseau cu trenul şi erau duşi direct de pe peron la o zonă de recepţie unde le erau luate toate hainele şi obiectele personale. Erau apoi conduşi în camerele de gazare. De obicei li se spunea că acestea erau duşuri sau camere de

despăduchere, iar pe uşile lor scria „baie” şi „saună”.

Odată ce camerele de gazare erau pline, uşile se închideau  ermetic şi se aruncau tuburi de Zyklon-B prin găurile din zidurile  laterale, tuburi ce emanau un gaz toxic.

Experimentele medicale

     Cercetările doctorului Mengele la Auschwitz ne dau

indicii exacte despre modul în care funcţiona sistemul.

    Copiilor le dădea dulciuri şi jucării şi îi ducea personal la
camera de gazare. Ei i se adresau cu „nenea Mengele” („Onkel

Mengele”). Vera Alexander a fost o deţinută evreică la

Aushwitz: „Îmi amintesc în mod deosebit o pereche de gemeni:

Guido şi Ina, care aveau cam patru ani. Într-o zi, Mengele i-a luat.

Când s-au întors, erau într-o stare groaznică: fuseseră cusuţi unul

de altul, spate în spate, ca nişte gemeni siamez. Rănile le erau

infectate şi ţipau zi şi noapte. Apoi părinţii lor au reuşit să facă rost

de morfină şi şi-au omorât copiii ca să le curme suferinţa.”

Auschwitz

Auschwitz, faimosul complex de lagăre de exterminare din timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, a luat fiinţă în aprilie 1940, din ordinele lui Heinrich Himmler, şeful a două organizaţii naziste – garda nazistă şi poliţia secretă. Este situat în sudul Poloniei, la aproximativ 50 kilometri de Cracovia. Complexul cuprindea cele mai mari lagăre de concentrare naziste, iar numele său este pentru totdeauna asociat cu

genocidul.

Prizonerii erau folosiţi la muncă forţată, atât în agricultură, cât şi în industrie, în fabricile aflate în proprietatea trupelor SS. În 1943, aici se aflau închise peste 405.000 de persoane. În septembrie 1941, la Auschwitz I au început să se

practice gazările cu Zyklon-B.

       Prizonierii erau transportaţi de pe tot cuprinsul Europei

aflate sub influenţa nazistă cu trenurile, ajungând la

Auschwitz în convoaie zilnice.

Drama copiilor din lagăre

În ghetouri, copii evrei mureau din cauza înfometării şi condiţiilor meteorologice dure, dar şi din lipsa de îmbrăcăminte şi adăpost.          Indiferenţa autorităţilor germane la aceste exterminări în masă venea din convingerea conform căreia aceşti copii erau neproductivi şi doar consumau mancare degeaba.          Deoarece foarte mulţi dintre ei erau prea mici pentru a fi puşi să muncească, autorităţile germane i-au selectat împreună cu cei bătrani şi cei cu dizabilităţi pentru a fi deportaţi către centrele de exterminare ori conduşi către gropile comune pentru a fi împuşcaţi.          Odată cu înfiinţarea Auschwitz-ului şi a altor lagăre de exterminare, copii evrei au fost trimişi în camerele de gazare unde au murit în chinuri cumplite. Între 3.000 – 7.000 de copii au fost ucişi în lagărul de exterminare de la Auschwitz.          În ciuda caracterului lor vulnerabil, mulţi copii au descoperit metode de supravieţuire. Ei făceau contrabandă cu bunuri personale pe care le furau din ghetouri pentru a obţine în schimbul lor mancare şi medicamente. Cei care luau parte la început la diferite mişcări, mai tarziu au participat la acţiuni

de rezistenţă.

Evreii din România şi Holocaustul

Articole editoriale din presa românească la sfârşitul lui octombrie 1941 au anunţat românilor că „problema evreiască a intrat în faza  soluţiei finale şi că nici un om din lume şi nici o minune nu pot împiedica soluţionarea ei”. Guvernul a anunţat că „România s-a înscris printre naţiunile care sunt hotărâte să colaboreze efectiv pentru rezolvarea definitivă a problemei evreieşti, nu numai locale, dar şi europene”. Într-o scrisoare trimisă unui intelectual care a elogiat politica antisemită, Ion Antonescu s-a obligat să elimine cu totul pe evrei din România. „Nimeni şi nimic nu mă va împiedica, atâta timp cât voi trăi, de a împlini opera de purificare” – afirma acesta.         „Ordinele speciale” erau considerate „secret de stat” şi transmise verbal sau ca documente cu regim secret, de fiecare dată când autorităţile militare sau civile evitau să-i execute pe evrei, fie de teama consecinţelor, fie că nu credeau în existenţa unor asemenea ordine.         „Curăţirea terenului” era numele de cod folosit de regimul Ion Antonescu pentru sintagma germană „soluţia finală”. Ordinul de „curăţire a terenului”, de exterminare a unei părţi a  evreilor din Basarabia şi Bucovina şi de deportare a restului, a fost dat de Ion Antonescu din proprie iniţiativă şi nu ca rezultat al presiunilor germane.          În urma acestor „ordine speciale” de „curăţire a terenului” teritoriul dintre Nistru şi Bug devenise un imens cimitir presărat cu zeci de mii de cadavre despuiate de haine şi lăsate să putrezească de-a lungul drumurilor. Apele Bugului, infestate cu cadavre, nu mai erau potabile. Indiferenţa faţă de sănătate periclita populaţia locală neevreiască, pe militarii români şi pe membrii minorităţii germane din zona Bugului. Bijuteriile, obiectele de valoare, dinţii de aur, inelele şi verighetele (retezate împreună cu degetul), banii jefuiţi, dispăreau în drum spre statul român.          În iunie 1942, Mihai Antonescu, în numele lui Ion Antonescu, a reacceptat, în cadrul convorbirilor secrete cu trimişii lui Himmler din Sicherheitspolizei, „soluţia finală” în România, adică deportarea tuturor evreilor români, cu foarte mici excepţii, în lagărul de exterminare Belzec din Polonia unde, conform planului german, urmau să fie gazaţi şi arşi într-un ritm de 2.000 pe zi. În afară de 17.000 de evrei, găsiţi „utili” economiei naţionale sau cu drepturi excepţionale, întreaga minoritate evreiască din România, care număra în mai 1942 (recensământul a fost organizat în acest scop) 292.149 suflete, urma să fie exterminată în decurs de circa 140 de zile.       La 13 octombrie 1942, acest plan a fost suspendat de către români în urma în elegerii faptului că interesele germane şi cele româneşti nu mai coincideau, că armata română urma să fie decimată la Stalingrad şi că în ciuda tuturor sacrificiilor materiale (alimente, petrol, materii prime)şi umane, Hitler nu intenţiona să înapoieze Transilvania de nord României.

Eliberarea

Am auzit o voce strigând repetat aceleaşi cuvinte în engleză şi germană: „Alo, alo. Sunteţi liberi. Suntem soldaţi britanici şi am venit să vă eliberăm!”. Cuvintele acestea încă le mai aud în urechi. Această declaraţie i-a aparţinut lui Hadassah Rosensaft, deţinut în lagărul de la Bergen-Belsen.

         Primul lagăr mare, Majdanek, a fost descoperit de sovietici pe 23 iulie 1944. Auschwitz a fost eliberat tot de Armata Roşie pe 27 ianuarie 1945, Buchenwald de americani pe 11 aprilie, Bergen-Belsen de către britanici pe 15 aprilie,

Dachau de americani pe 29 aprilie, Ravensbrück de sovietici în aceeaşi zi, Mauthausen de americani pe 5 mai şi Theresienstadt de sovietici pe 8 mai. Treblinka, Sobibór şi

Bełzec nu au fost niciodată eliberate, fiind distruse de nazişti în 1943.

         În majoritatea lagărelor descoperite de sovietici, aproape toţi prizonierii fuseseră luaţi, lăsând doar câteva mii în viaţă – 7.000 de deţinuţi au fost găsiţi la Auschwitz, inclusiv 180 de copii pe care medicii făcuseră experimente.

         Marşurile morţii organizate de SS la finalul anului 1944 vor adăuga la lista funebră a victimelor nazismului alte sute de mii de victime, 60.000 dintre acestea provenind numai din lagărul de la Auschwitz.

        Armata sovietică a ajuns la Auschwitz pe 27 ianuarie 1945. Până în acel moment se estimează că muriseră acolo peste 1.000.000 de evrei şi un număr de aproximativ 500.000 de polonezi, prizonieri de război sovietici şi romi.

        Richard Dimbleby de la BBC a descris scenele găsite de el împreună cu armata britanică la Belsen:

        „Aici, aproape jumătate de hectar de pământ era plin de oameni morţi sau pe moarte. Nu se deosebeau unii de alţii… Cei vii zăceau cu capetele sprijinite de cadavre şi în jurul lor rătăceau fără ţintă procesiuni fantomatice de oameni numai piele şi os, care nu aveau nimic de făcut şi nu aveau nicio speranţă de viaţă, incapabili să se dea la o parte din drum, incapabili să privească grozăviile din jurul lor.”

Simbolistica limbajului în lagărele naziste

„Vernichtungslagers”=lagăre de exterminare
„Totenzüge”= trenuri ale morţii
„Alle heraus!”=Toţi afară!

„Alles dort lassen!” =Lăsaţi totul pe loc!

„Lagerarzt”= medicul şef al lagărului

„vergasung”= gazare

„arbeit”=muncă

„häftling“=om scos din rândurile oamenilor şi deţinut într-un lagăr nazist

„mensch”=om

 „vertreter”=ajutoare

„Die angst”=teama

 „Antreten zum Appel!”=Încolonarea pentru apel!

„Arbeit macht frei”=Munca te face liber!

„Ab!”= Dispari!, Piei din calea mea!